. Biserica din Grintiesu Mare a fost construită în 1793 și are hramul Duminica Tuturor Sfinților.
. ” Acesta a fost cel mai important loc de închinăciune din comunitatea noastră pînă la ridicarea bisericii din satul Poiana, la 1864. Biserica datează din anii 1792 – 1793. Despre vechimea bisericii, pe care cu vrednicie si smerenie încerc s-o slujesc, ne vorbeste pomelnicul ctitoricesc păstrat si astăzi în altar, ca obiect de mare valoare documentară, scris cu litere chirilice de către pictorul bisericii Teodosie Zugravul. Pomelnicul este datat 1794, la finalizarea lucrărilor de constructie, apare sub forma unui triptic scris si pictat pe lemn de paltin si enumeră pe toti cei care au contribuit la ridicarea acestei biserici. Citirea lui ne prezintă faptul că satul Grintiesu Mare si această biserică s-au ridicat de către românii ardeleni, numiti îndeobste „ungureni“, ce au fugit din calea opresiunii, a catolicizării si deznationalizării initiate de împărăteasa Maria Tereza. Conform înscrisului, primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună cu 17 familii din Ardeal si care la început a sustinut serviciul religios într-una dintre case. Despre preotul Grigorie se consemnează în acelasi pomelnic că pentru ridicarea bisericii sfintia-sa «au dat osteneală mai multă decît toti». Deci, asa cum spuneam, dacă la sosirea pe aceste meleaguri refugiatilor ungureni li se oficiau slujbele religioase într-o casă de crestin, mai apoi, cînd comunitatea a crescut si obstea s-a mărit, ortodocsii au purces la ridicarea unui lăcas de cult, imigrantii ardeleni alăturîndu-se autohtonilor în această necesară înfăptuire. Revenind la pomelnicul ctitoricesc, mai doresc să adaug că se mai află un nume, acela al preotului Iacov, despre care credem că or va fi fost împreunăslujitor cu preotul Grigorie, or o fi fost păstor de suflete în altă parte si s-a alăturat în refugiu oamenilor ce au ajuns pe valea Grintiesului“, ne-a povestit părintele Pintilie” (interviu luat integral din articolul ingrijit de Ion Asavei si Daniel Dieaconu pentru ziarul Monitorul de Neamt )
un frumos istoric , care poate insoti si descrierea bisericilor din Galu, Bistricioara, Ceahlau sau Farcasa , preluat integral din articolul ingrijit de Ion Asavei si Daniel Dieaconu pentru zirul Monitorul de Neamt
. „Teritoriul comunei Grinties de astăzi a apartinut în vechime mai multor stăpîni, laici sau ecleziastici, fiind numeroase disputele între mănăstiri si boieri, procese nesfîrsite, conflictele ajungînd uneori pînă la violentă. În secolul al XV-lea, acest domeniu situat la granita cu Transilvania a fost în întregime domnesc, dar prin danii succesive el a intrat în posesia mănăstirilor, atît cele mari ale Moldovei, Neamt si Bistrita, cît si a unor noi lăcasuri de cult ridicate chiar în regiunea de la poalele Ceahlăului: Mănăstirea Hangu-Buhalnita, Mănăstirea Pionul, Schitul Cerebuc, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia. În veacul al XVII-lea, boierii Cantacuzini devin stăpîni ai unor întinse teritorii pe domeniul Hangului si timp de aproape două secole îsi vor disputa mosiile cu mănăstirile regiunii. Toponimul Grinties se consideră că se datorează termenului german «Die Grentze», însemnînd granită, dat de către locuitorii austrieci din Imperiul Habsburgic, care îsi întinseseră hotarele dincoace de «cumpăna apelor» (în 1792), încălcînd vechiul hotar al Moldovei lui Stefan cel Mare, la Prisecani, în vestul comunei Grinties fiind instituite pichete de grăniceri si vamă, realitate ce a durat pînă la 1918. Procesul de populare a acestor asezări de pe valea Bistricioarei a fost unul lent, dar continuu, strîns legat de apropierea de Transilvania, fiind consemnate din vechime legături comerciale, desfăsurate prin trecătoarea Prisecani. Schimburile de populatie de o parte si cealaltă a Carpatilor s-au desfăsurat pe poteci, de cele mai multe ori stiute doar de localnici si care erau numite «vama cucului». Oierii transhumanti, numiti tutuieni, au fost o prezentă sezonieră obisnuită, multi dintre ei stabilindu-se pe aceste locuri, atunci cînd situatia politică si socială din Transilvania nu le-a mai oferit posibilitatea de a practica străvechea lor îndeletnicire. Au întemeiat sate noi ori s-au asezat în cele deja existente. Mai ales în secolul al XVIII-lea se înregistrează un aflux mare de fugari care s-a asezat în sate precum Schit, Grinties, Galu, Cîrnu, Tarcău, Izvorul Alb. Ungurenii au fost bine primiti de către autorităti, dată fiind densitatea redusă a populatiei. Catagrafiile, începînd cu cea din 1772, îi consemnează pe ardeleni, pe unii cu nume, pe altii cu porecla, cum ar fi, bîrsan, ungurean, sălăgean, almăsan si lista ar putea continua. Asta spre exemplificare, pentru a ajunge de fapt de unde am plecat. Descălecarea ungurenilor ardeleni în zonă si ctitorirea lăcasurilor de cult ortodox, în general, si a bisericutei grintiesene, în particular“, aveam să aflăm de la cei doi, preotul Pintilie si istoricul Dieaconu.
Biserica de lemn din Grințieș
. Catapeteasma făcută de Teodosie Zugravul păstrează icoanele originale – în special icoanele împărătești, cele ale Mîntuitorului și cea a Maicii Domnului, icoana hramului Duminica tuturor sfinților si cea a Sfântului Ierarh Nicolae. Mai recente (1835) sînt icoanele ușilor diaconești. Pictura originală a iconostasului și a icoanelor mari este executate în ulei, pe lemn, acestea păstrîndu-se în condiții bune.Dintre cărțile de cult care s-au păstrat trebuie să amintim Cazania tipărită la Râmnic în 1781 și Liturghierul din 1794, Evanghelistarul din 1826, un Liturghier din 1860 și un Octoih din 1912.
[cetsEmbedGmap src=https://maps.google.ro/maps?q=Grin%C5%A3ie%C5%9Ful+Mare,+Grin%C8%9Bie%C8%99,+Jude%C8%9Bul+Neam%C8%9B&hl=ro&ie=UTF8&ll=47.045797,25.864563&spn=1.892125,4.22699&sll=45.941947,25.02008&sspn=15.44977,33.815918&oq=grinties&hnear=Grin%C5%A3ie%C5%9Ful+Mare&t=m&z=9 width=350 height=425 marginwidth=0 marginheight=0 frameborder=0 scrolling=no]
